Ma plimbam ades pe ulitele satului bunicilor mei si admiram simplitatea si frumusetea pura a acelor locuri. De data aceasta, m-am oprit langa un gard din nuiele si am ramas muta de frumusetea ce se intindea inaintea ochilor mei: o gradina alba, cu pomi in floare, miresme imbietoare, zumzet de albine si ciripit de pasarele. Parea o lume de basm.
– Ce faci aici?
Am tresarit la auzul unui glas destul de energic. Era o fetita de vreo opt-noua anisori.
– Privesc aceasta livada minunata! i-am raspuns eu. Dar tu?
– Ma cheama Lizuca iar aceasta gradina este a bunicilor mei. Aici locuiesc eu. Acum alergam alaturi de Patrocle, catelul meu, dupa fluturi. Nu vrei sa te joci cu noi?
– Cum sa nu! Mi-ar face placere.
Dupa ce ne-am prezentat, fetita a luat-o inainte pe carare, pana spre mijlocul livezii. Purta o rochita pana la genunchi, iar pe cap avea o sepcuta destul de veche. Era vesela si zambitoar, sarea si canta alaturi de prietenul ei, Patrocle.
– De ce locuiesti cu bunicii?
– O, e o poveste lunga. Pot sa-ti spun doar ca am fost nevoita sa fug din casa tatalui meu. Drumul a fost lung si plin de peripetii.
– Nu te-ai ratacit? Nu ti s-a intamplat nimic rau?
– Vai, nu, eu si Patrocle suntem norocosi. Am fost ajutati de Sfanta Miercuri, de Sora Soarelui. Am innoptat intr-o dumbrava minunata care semana cu padurea din povestea pe care mi-o citea mama.
– Cine te-a salvat?
– Vreo sapte prichindei, o domnita, un batranel si o batranica. Am ajuns in cele din urma in casuta bunicilor mei.
– E o poveste lunga si frumoasa. Mi-ar placea sa mi-o continui altadata. Acum, cred ca ma asteapta bunica la masa. Iti multumesc, Lizuca!
– Imi pare bine ca ne-am cunoscut! mi-a spus repede fetita si s-a facut nevazuta in livada.
Mi-am indreptat pasii catre casa bunicilor mei, gandindu-ma la acea minunata fetita care mi-a starnit curiozitatea.
Cu siguranta o voi mai cauta pentru a afla amanuntele povestii sale.