Compunere:
Întâlnirea zânelor
În zori, zânele s-au adunat în pădure.
Un covor imens şi multicolor din flori parfumate se întindea la picioarele zânelor. Flora, zâna plantelor, se mândrea cu florile ei.
Avia a făcut un semn şi deodată, dintr-un arbore au început să răsune triluri. Zâna păsărilor, Avia era fericită.
Fauna, zâna animalelor, a adus şi ea un cerb fraged, între ale cărui coarne strălucea un smarald, răspândind raze verzi în poiana zânelor.
Un nor trufaş a încercat să ascundă soarele, sperând că va strica întâlnirea şi petrecerea zânelor. Planetaria, zâna stelelor, cu un gest graţios a alungat norul şi soarele arzător a început să strălucească..
Bucuria zânelor era deplină. Ele au pornit un dans armonios şi au dansat până spre amurg.
Zânele au plecat şi în poiană a mai rămas o căprioară mirată şi speriată de miracolul acelei zile.
Panda Bear
My favourite animal is the giant panda bear. It was discovered in 1869. It lives in the mountains of China, between 1800 and 3400 meters hight.
Panda bear is one of the species which will soon disappear because the people destroy the forests and hunt it for its beautiful black and white fur. The destruction of the forests is a catastrophe for panda as it is a bamboo lover. It spends 10 or 14 hours a day chewing leaves and juicy stems of bamboo. Panda can eat 20 kilos of bamboo.
A Chinese legend tels us that pandas were white in the begining. One day, while they were going to a girl’s funeral with ash in their hands as a symbol of their mourning they wiped their tears, they hugged as consolation and covered their eares. The stains of ash has lasted on their fur since then.
I think pandas are nice and kind and they need people’s protection and care.
Preţul iertării
Într-un sat de munte locuiau doi bătrâni. În tineeţea lor fuseseră oameni avuţi. Moş Pişti s-a ocupat cu oieritul, având de cele mai multe ori peste 5000 de oi. Mamaia Anica era vindecătoarea satului. Vindeca bolile tuturor cu leacuri făcute din plante, dezlega copiii şi animalele de deochi, alunga sperieturile şi spunea poveşti minunate. Eu i-am cunoscut acum cinci ani, când am fost în vacanţă la străbunica din partea tatei în comuna Dofteana, aproape de „Chiatra Slănicului”, lângă Slănic Moldova.
Într-o zi tata a luat două găleţi cu apă, căci toate familiile din zonă iau apă de la pompa din curtea străbunicii, şi m-a dus în viăită la dânşii. Moş Pişti vorbea greu şi abia îl înţelegeam ce-mi spunea. Mamaia Anica mi-a povestit că atunci când dânsul era de şase ani avea „aţă la limbă” şi mama lui l-a dus la o bătrână care i-a tăiat aţa limbii cu zimţii unui ban de aur.
-Ştii care au fost primele lui cuvinte? M-a întrebat ea.
-Nu ştiu!
-Iartă-mă mamă!
-De ce şi-a cerut iertare? Am întrebat eu.
-Pentru toate greutăţile pe care i le-a făcut, că a fost cam neastâmpărat, mi-a răspuns Mamaia Anica.
La greblat fân cu Mamaia Anica
L-am privit pe Moş Pişti, fratele cel mai mare al bunicului tatei, străbunicul meu. La cei 82 de ani ai săi era rumen la faţă (de la rachiul amestecat cu aer curat, zicea mamaia), cu ochi albaştri pătrunzători şi cu picioarele goale. L-am întrebat de ce nu poartă încălţări.
-Pe munte, când mergi cu oile şi plouă, nici o „încălţare” nu te ajută. Piciorul gol e sfânt!
S-a ridicat să-mi aducă o cană de lapte şi atunci, am văzut că moş Pişti şchiopăta. Mirată, am privit spre tata care tăcea. Mamaia Anica mi-a zis:
-Când moşu avea vreo 5 ani, aşa ca tine, s-a dus la staul la oi. Fără să vrea sau să ştie, le-a speriat într-un fel şi oile l-au călcat pe picior. Fiind mut, cu aţă la limbă, nu a putut să strige şi de atunci e beteag de picior.
-Când m-a văzut mama plin de sânge şi de noroi, a zis Moş Pişti, a ţipat la tata după ajutor şi s-a necăjit tare. Mereu îi spunea tatei că trebuia să fie mai atentă. De aceea i-am cerut iertare când am putut vorbi, căci eu am fost singurul vinovat.
Aproape de locul de iernat al oilor
Mamaia Anica mi-a zis că fiecare lucru are preţul lui, chiar şi iertarea. Ea m-a învăţat că omului îi este de folos să ştie să ierte, să-şi ceară iertarea şi să primească iertarea.
Predicatul
Predicatul este o parte principală de propoziţie.
Studiul lui îmi răpeşte multe ore.
Deoarece doresc să ştiu mai mult despre predicat am renunţat să mă joc cu păpuşile.
O păpuşă plânge.
Plânge, este în acest caz un predicat verbal, deoarece arată acţiunea sa asupra subiectului, adică a păpuşii.
Învăţ predicatul gândindu-mă la păpuşi.
Aş vrea să mă joc cu păpuşile gândindu-mă la predicat!
Întâlnire cu Nică
Era o zi caldă de vară, de vacanţă. Soarele strălucea bucuros şi razele lui îmi luminau chipul. Am pornit spre iarmaroc, târgul din satul străbunicii mele. Agitaţie multă, praf, gălăgie, iată cum mă întâmpina iarmarocul.
La o tarabă stătea un băiat blond. Era mic de statură, pistruiat şi nepieptănat, cu cămaşa închisă strâmb şi scoasă parţial pe afară. Semăna cu o veveriţă blondă, ciufulită. Avea un aspect hazliu şi prietenos. Am început să vorbim.
– Cum te cheamă?
– Nică, a lui Ştefan Apetrei! Dar pe tine?
– Carina a lui Ion Sava.
– De unde eşti de loc, că nu te-am mai văzut?
– Eu vin de la Dunăre, din Galaţi. Dar tu?
– Eu sunt din Humuleşti, de lângă Ozana cea frumos curgătoare şi limpede.
– Ce cauţi în iarmaroc? Vinzi ceva?
– Da! O afurisită de pupăză, care îmi strică somnul!
– Cine crezi tu că va cumpăra o pupăză?
– Stai cu mine şi vom vedea.
Am aşteptat împreună povestind, până când lângă noi s-a oprit un bătrânel gârbov. Avea straie pon
osite şi o pălărie veche de paie. A intrat cu nică în vorbă şi l-a întrebat dacă e de vânzare găinuşa. Nică a chicotit şi mi-a făcut cu ochiul.
– De vânzare tataie!
– Şi cât ceri pe ea?
– Cer atât cât îmi dai!
– Ia dă-o să mă uit la ea, să văd dacă e bună de ouă.
Nică i-a dă pupăza şi moşul i-a dat drumul să zboare. Apoi rânjind spuse:
– Iaca, boala boalelor, c-am scăpat-o!
– Moşule, m-ai păgubit! Să-mi plăteşti găina!
– Cine crezi tu că e prost să-şi dea banii pe o pupăză? Şi, măi băiete, parcă te-aş cunoaşte.
Atunci, Nică mi-a făcut semn ş am zbughit-o la fugă amândoi. Când ne-am opri din alergat Nică mi-a zis că moşul îl ştia pe tatăl lui probabil şi s-ar putea să ia acasă o bătăiţă.
L-am înţeles că a vrut să-şi facă viaţa mai uşoară, ca să nu-l mai trezească pupăza, dar i-am explicat că nu e corect să înşele şi să mintă. Mi-a mulţumit şi ne-am depărţit prieteni.
A fost o zi caldă de vară, de vacanţă, plină de farmec şi năzbâtii.
Vacanţa de vară
Într-o zi de început de august, într-o dimineaţă de luni am plecat la Lepşa, în judeţul Vrancea, una dintre cele mai ozonate localităţi din ţară.
Apasati aici pentru a vedea poza mare
Acolo, eu, mama, Miha, Sonia şi Luca am văzut Cascada Putnei, care m-a impresionat profund. Apa Putnei şi-a schimbat cursul şi şi-a săpat drumul printre stânci, luând naştere cascada. Am văzut în apă şi pui mici de păstrăv.
Apasati aici pentru a vedea poza mare
Apasati aici pentru a vedea poza mare
Am mai făcut plimbări îndelungate şi amuzante. De exemplu, într-o seară pe la ora 8 am plecat la plimbare şi ne-a venit o poftă nebună de pizza, care se găsea în capătul opus al localităţii. Am dorit să ne plimbăm şi am mers pe jos, fără Tiguan, motiv pentru care ne-am întors la vilă abia pe la ora 10, spre groaza tatei care ne certa la telefon…”Unde umblaţi noaptea, singure?”.
Apasati aici pentru a vedea poza mare
Pe drum am râs şi am spus glume, iar seara am jucat badminton în nocturnă, în faţa vilei. Cine mai era ca noi? Am fost fericită şi pot spune că a fost o vacanţă de vis!
Apasati aici pentru a vedea poza mare
Compunere:
De vorbă cu pinguinii
Doamna ne-a predat lecţia despre Emil Racoviţă. Un exerciţiu ne cerea sa ne imaginăm un dialog dintre explorator şi pinguini. Dar ce pinguinii vorbesc? Mă gândeam ce sunete scot ei. În lecţie scrie că scot sunete ascuţite. Am văzut un desen animat despre un pinguin care dansa şi vorbea. Acolo erau pinguini de mai multe feluri, unii chiar cântau. Desenul era şi despre familiile de pinguini care nu mai găseau peşte ca să se hrănească. Ei au fost salvaţi de oameni. Mi-a plăcut desenul animat şi am vrut să ştiu mai mult despre pinguini. Atunci am citit în Enciclopedia familiei despre ei. Majoritatea trăiesc în Antarctica, la polul sud. Cei mai drăguţi şi mai mici pinguini sunt cei moţaţi şi Adelie. Cei mai mari sunt cei regali şi cei imperiali. Pinguinii regali fac familii pe viaţă şi nasc la doi ani câte un pui. Mai simpatici sunt cei imperiali, care ajung până la 95 cm. Femelele imperiale depun câte un ou în toamna polară şi pleacă, iar de ou au grijă masculii cât timp ţine iarna. Asta m-a amuzat tare. Şi iată dialogul imaginar:
Racoviţă a coborât pe banchiză şi a fost înconjurat de pinguini.
– De ce vă agitaţi pinguinilor?
– Animalul cu care ai venit ne va mânca toţi peştii, spuse Regalul.
– Acela nu este un animal! Este o corabie, care nu se hrăneşte decât cu vânt.
– Peştii ne sunt în siguranţă? Întrebă şi Moţatul.
– Desigur! Voi şi familiile voastre aveţi hrana asigurată.
– Să aveţi grijă cum umblaţi, căci avem ouăle în grijă, spuse imperialul.
– Cum le aveţi în grijă?
– Soţiile au depus ouă în această toamnă şi au plecat în concediu pe mare.
– Şi voi le păziţi?
– Da. Le păzim până trece iarna. Noi, masculii imperiali suntem cei mai chinuiţi masculi căci trebuie să clocim ouăle.
– Săracii de voi! Şi ouăle sunt în siguranţă. Vom petrece împreună lunile de iarnă şi vom avea grijă unii de alţii.
Compunere:
Primăvara
Primăvara este ca o zână. Ea are un trup zvelt, acoperit cu o haină din muguri verzi de frunze, ghiocei şi flori de măr. La gât poartă o salbă de rouă, pe umeri îi curg valuri de păr blond şi e încununată cu o coroană de violete şi viorele.
În picioare poartă conduri uşori din petale aromate, ca să poată alerga pe câmpuri răspândind veselie, ciripit şi parfum de lăcrămioare. În goana ei, zâna Primăvară aduce valuri de verdeaţă, care bucură oamenii, copacii, pământul.
În fiecare dimineaţă ea învăluie totul într-un abur ceţos ca să nu vedem cum pune muguri în copaci, flori în pomi şi gâze în iarbă. Apoi, zâna aduce un snop de raze aurii care mângâie natura. Bobocii florilor se deschid pentru a primi căldura soarelui şi zumzetul albinelor. Spre seară aduce un vânticel lin care trimite gâzele la adăpost.
Compunere:
Şcoala noastră
Şcoala noastră este ca o bătrână doamnă. A fost înfiinţată în anul 1877 ca şcoală normală de băieţi, aniversând anul acesta 132 ani de existenţă.
Ea a funcţionat iniţial la Ismail, iar în anul 1878 a fost mutată la Galaţi şi numele marelui cărturar Costache Negri a început să-l poarte cu cinste din anul 1891.
Datorită grijii deosebite manifestate de Spiru Haret, din anul 1901, bătrâna doamnă şcoală îşi poarta anii în actualul sediu.
Viaţa şcolii este dată de oamenii care trăiesc în ea educând generaţiile şi de copiii însetaţi de cunoaştere. Putem spune astfel că viaţa şcolii noastre dragi este lungă şi îmbelşugată, căci în ea s-au pregătit zeci de generaţii de dascăli, care i-au făcut cinste.